În fața ofensivei de neoprit a tendințelor lumii actuale ce impun implacabil domnia bunăstării, a confortului și siguranței, urmașii războinicilor din vremurile demult apuse își apară cu greu teritoriul, întrupați în atleții ce se înfruntă în cadrul sporturilor de contact, un ultim tărâm necolonizat, o ultimă insulă necucerită. În fața unui individualism ce delimitează agresiv orice poate deranja eul ridicat pe post de instanță autocefală și autosuficientă, individul ce a renunțat demult să fie o persoană, se încarcerează voluntar în propria singurătate.
…atletul marțial nu e o persoană ce
Marius Măzăreanu
urmărește dobândirea unei „perfecțiuni”
la nivel tehnico-tactic, întrucât
perfecțiunea, lipsa greșelilor, eliminarea
greșelilor și a hazardului
este criteriul mecanismelor
și al mașinilor.
Relația cu celălalt, dialogul, au dispărut demult, fiind înlocuite cu un discurs ce nu răzbate dincolo de pereții temniței, ba mai mult, se întoarce împotriva emitentului, lovind ca un bumerang. Grija nemăsurată pentru propriul eu, pentru a nu ți se întâmpla ceva negativ, ceva neprogramat creează un mănunchi de frici, temeri și angoase, iar în lipsa unor contestări externe și reale, eul își inventează proprii dușmani invizibili – de la viruși până la himere și constelații psihice. Lumina dobândită de eul ce clamează eliberarea din peștera preistorică a instinctelor, se metamorfozează într-o întunecare ce face ca cea mai simplă direcție să fie imposibil de recunoscut. Orgoliul iluminării și emancipării eului duce la hybris și la orbire, pedeapsă pe care individul și-o aplică singur și voluntar, precum Oedip.
Suntem scufundați în nihilism, iar închisoarea e ridicată chiar de către autorii eliberării. Pandemia a încununat tendința prin care oamenii au ajuns să se teamă și să fugă unii de alții, consfințind în planul manifestărilor fizice delimitarea strictă a individului de ceilalți și încarcerarea voluntară. În fața a ceea ce pare a fi inexorabil, atleții marțiali din zilele noastre reprezintă o ultimă rezervă de aer proaspăt și apă limpede, un refugiu al condiției umane autentice, acel mănunchi de aspirații și contradicții, ce nu poate fi înțeles, logica binară ce stă la baza mașinilor. Cei blamați și excomunicați de administratorii măsurătorilor, etaloanelor și procedurilor aplicate minții, să reprezinte oare una din cele mai puternice rădăcini ale umanului, din păcate doar în calitate de vestigiu? Cum ai putea sa ajungi la o trezire a ființei în condițiile în care ești lovit, iar instanța cea mai de preț – mintea, este zguduită violent? Are sens etosul evidențiat în filmul „Fight Club”, în care indivizii încearcă să scape din iadul individualismului luându-se la pumni cu alți adepți ai nihilismului? Poți ajunge la o relație cu cel cu care te lupți și pe care vrei să-l bați? Are o asemenea îndeletnicire vreun efect în propria persoană, în care eul singuratic nu se mai recunoaște pe sine?
În mod paradoxal, atletul marțial e o persoană care își face în mod deliberat și programat viața mai grea, prin numeroasele leziuni narcisice pe care le dobândește în timpul activității sale. Nicăieri tăvălirea eului, aducerea lui la o condiție umilă nu este mai evidentă decât în artele marțiale și în sporturile de contact. Aici, combinația dintre durerea fizică, rănile eului și triumful adversarului, fac un aliaj greu de suportat de către cel învins. În primul rând, pentru atletul marțial, lupta nu se rezumă la înfruntarea din cușcă sau ring, ci depășește încleștarea mecanică a trupurilor și trimite la o filosofie mai adâncă, practicată de cele mai multe ori inconștient. Este genul de manifestare care nu se rezumă la aspectul strict sportiv, atletic, inevitabil limitat, ci are în vedere exprimarea persoanei în deplinătatea ei, ceea ce conduce la faptul că în înfruntare nu întâlnești un atlet eliberat de toate ingerințele extrasportive, ci ai de-a face cu o persoană ce aduce cu sine o lume îmbibată precum cămașa lui Nessus, de credință, pasiuni, năzuințe. În timpul înfruntării, atletul marțial nu este o colecție de tehnici și de abilități atletice, ci un mănunchi de istorii, sensuri și imperative, asemeni unui palimpsest peste care se suprapun mai multe scrieri.
În el se exprimă mai multe persoane, atât individuale – prieteni, membri ai familiei, colegi de antrenament, cât și persoane colective, familia extinsă, și mai mult, persoanele cu un statut existențial superior oamenilor ce guvernează ordinea lumii. În timpul înfruntării, din el răzbat și vocile celor pe care îi reprezintă, cu riscul ca uneori zgomotul acestora să devină o veritabilă hărmălaie, ce poate lesne să îi ascundă scopul imediat pentru care acceptă înfruntarea, respectiv câștigarea meciului și înfrângerea adversarului. Atletul marțial e un monument de încordare a voinței de a ține în sine toate acele persoane prin a căror relaționare s-a constituit ca persoană și mai ales de a le da posibilitatea de a se exprima prin sine, asemeni unui medium prin care voci din alte lumi își găsesc putința de a ajunge în prezent. Este opusul unui sportiv pragmatic de genul practicantului de tenis sau golf, al cărui principal obiectiv este detașarea de emoții, de trăirile și așteptările celorlalți.
Detașarea de ceilalți ar fi pentru el rezultatul unui act de trădare, împietate ce nu vrea sub nicio formă să o comită, chiar dacă asta ar putea să ducă la pierderea meciului. Asta face ca în cușcă sau ring, prezența lui să fie o declarație, o dezvăluire de sensuri, rosturi și semnificații ce depășesc scopul, devenit prea limitat, al câștigării meciului. Pare că lupta se metamorfozează într-o înfruntare de proporții cosmice, măruntul meci însoțit de lumini, muzici, spectatori, trupuri deșănțate – toate constituindu-se într-o „glazură” ce mai degrabă obturează evenimentul luptei, decât să-i dezvăluie esența – este transformat într-o veritabilă cosmogonie, întrun act prin care se pune ordine în haos, prin care spiritul fecundează materia. În al doilea rând, atletul marțial nu e o persoană ce urmărește dobândirea unei „perfecțiuni” la nivel tehnico-tactic, întrucât perfecțiunea, lipsa greșelilor, eliminarea greșelilor și a hazardului este criteriul mecanismelor și al mașinilor. În niciun alt sport hazardul și întâmplarea nu sunt atât de mult prezente, astfel încât practicantul, asemenea adepților Bushido transformă moartea, hazardul suprem, într-o necesitate.
Viața este moartea înțeleasă și acceptată în orice moment, sens exprimat viguros și fără nicio nuanță de Yamamoto, în Hagakure: „Am descoperit că destinul samuraiului e moartea. Într-o situație pe viață și moarte, acționează simplu alegând imediat moartea.” Atletul marțial nu numai că greșește, ceea ce facem cu toții, ci caută în mod deliberat greșeala; aceasta are un dublu rol: acela de a proba failibilitatea, natura „decăzută” a condiției umane și, mai ales, aceea de a constitui un „capăt” al prăpastiei, al abisului, un punct din care nu se poate merge mai departe, întrucât acolo ființa se împreunează cu neființa. Dostoievski spunea că „raiul e iadul imediat după ce l-ai părăsit”… cu alte cuvinte, nu poate exista sens dacă nu ai vagabondat printre nonsensuri, cărare încărcată de semnificații fără rătăciri, victorie fără suferință și disperare.
Înfruntarea din cușcă sau ring capătă valențe aproape mistice, căutarea sensului merge până la efectuarea unei „greșeli intenționate”, dar parcă efectuate sub imperiul unei puteri supraumane, dumnezeiești, moment în care, pentru o fracțiune de secundă, „deconectarea” și înfrângerea joacă dansul neființei și al morții, însă nu e de fapt decât acel moment al neființei în care aceasta își recunoaște limita și cheamă smerită ființa să o izbăvească. Estetic, sângele șiroind creează o „atmosferă îmbătătoare de trandafiri și sânge”, ca să îl parafrezez pe Junger, revelând cea mai autentică și virilă imagine a vieții, lăsându-ne uimiți și împietriți asupra tainei acesteia … cât de multă viață plenară trăită la cea mai mare intensitate este suficientă pentru a nu intra în dansul în care viața exuberantă își conjură dintr-un prea plin moartea să-i fie părtașă spre desfătare? În al treilea rând, atletul marțial nu este o persoană „ascultător al tehnicului”, al planurilor și indicațiilor stabilite de către programatori, fie ei și antrenori. Generozitatea față de mulțimea de suflete ce și-a făcut casă în el, face să îi fie extrem de dificilă conformarea la un plan realizat de către alte persoane, chiar dacă le respectă și apreciază. Câtâ vreme expresia este cea care domină, cadrele realității sunt deformate de șuvoiul nestăvilit ce izvorăște din sine și, prin urmare, orice arhitectură a realității exprimată ca un plan prestabilit se trezește în durata încleștării cu coloanele stâmbe.
Nu în ultimul rând, atletul marțial nu se bate și în niciun caz nu își „bate” oponentul. Luptele sunt sângeroase, iar rănile sunt expresia aprecierii pentru adversar. Așa cum am spus, luptele au ceva mistic … atleții simt pe umăr ușoara bătaie a morții. Am observat la unii atleți, aproape o pudoare în ceea ce înseamnă lovirea adversarului … își imploră adversarul să îi lovească pentru a avea conștiința limpezită de o legitimă apărare ce ar justifica acțiunile sale … primordial, atletul marțial nu este un agresor. Pasivitatea inițială pare a fi rodul unei penitențe asumate, al unui urcuș inițiatic în care rănile sunt necesare pentru a mărturisi și a da sens înfruntării. Cred că cel mai greu pentru războinic, atât în varianta pașnică, de sportiv, cât și în cea marțială, de soldat, este să arate recunoștință pentru adversar și să conștientizeze că nu există legătură mai puternică între oameni decât atunci când intră pe tărâmul incert în care viața și moartea îi curtează și îi dispută. În războinic, Thanatosul nu se opune Erosului, ci îi este stimulent. Atletul marțial vine dintr-o lume pe cale de dispariție … felul său de a fi, de fapt de a se exprima și de a ne exprima prin luptă, va fi înlocuit de idolatrii eficienței mașinilor și algoritmilor, transpuși în profesioniști, „ronalzi” ai căror unica virtute va fi ascultarea obedientă a mecanismului ce „ronțăie” încet dar sigur sufletele și spiritele. Tipul de atlet, și aș îngroșa tușa spunând că și de om, reprezentat de atletul marțial e pe cale de dispariție … pentru genul acesta de oameni ar fi o trădare să reușească, succesul ar fi prețul pe care ar trebui să-l plătească pentru pierderea sinelui. … mă bântuie vorba potrivit căreia „decât să reușești în lumea mașinilor, mai bine să te ratezi cu stil”.
Ce rămâne de făcut? În niciun caz să încerci să restaurezi ceea ce demult a început să se șubrezească … mai degrabă să trăiești intens sfârșitul fără să i te împotrivești și să ai conștiința privilegiului de a fi printre ultimii reprezentanți al unui mod de a fi aflat pe cale de dispariție. Dar poate că nu e așa, poate că m-a luat gura, pixul, tastele pe dinainte și am scris mai mult despre ce îmi imaginez eu despre atletul marțial decât despre cum e el în realitate … sau poate că am scris despre mine, iar atletul marțial nu a fost decât un pretext pentru a îmi zgândări și zăngăni gândurile … la urma urmei, și eu port în mine alte suflete. Tot ce pot să afirm, dincolo de orice îndoială, este că într-o seară, uitându-mă printre ochiurile gardului-cușcă, am trecut de granițele înguste și mărunte ale individualului.